Cum se scrie poezie? Întrebarea este fără rost. Sincer, am folosit-o drept titlu pentru simplul fapt că sună bine, are rimă şi ritm. Dar nu cred că există un fel anume, fiecare poet scrie cum… scrie, are un anume modus operandi, sau mai multe, în care-şi dezvoltă arta. Deci ca să corectez eroarea voită din titlu, întrebarea ar fi cum scriu eu poezie?
Trebuie să fac aici, o mărturisire sinceră şi dezolantă, care probabil că vă va face să renunţaţi a mai citi restul articolului. Însă simt că vă sunt dator cu onestitate – aceasta împotriva propriului interes. Iată adevărul crunt – NU am habar cum anume scriu eu poezie! Nu am o formulă, fie ea magică sau mecanică. Paragrafele de mai jos redau crâmpeie de reflecţie, anumite aspecte, care mi se par interesante şi importante, dar nu pot fi organizate într-o teorie coerentă, sau cel puţin nu de mine – ci sunt doar faţete disparate ale unui diamant complex.
Apoi aceste gânduri sunt aşternute pe calculator post-factum. Nu am o strategie, un plan, sau cel puţin acestea nu au fost, până acum, conştientizate. Este pentru prima dată, când mă opresc să reflectez la fenomenul aşternerii poemelor pe ecranul şi în memoria calculatorului. S-ar putea ca acestea să nu se potrivească altor poeţi… Nu ştiu!
Dar înainte de a vă dezvălui secretele mele, vreau să-mi promiteţi că dacă, urmând unele dintre elementele descrise mai jos, veţi ajunge să deveniţi următorul Shakespeare, sau Ezra Pound, sau Eminescu, îmi veţi recunoaşte meritele!!!
În mod serios, inspiraţia pentru acest articol mi-a fost dată de o prietenă de peste mări şi ţări (eu locuind la antipozi, în Australia), poetă incipientă, zic eu foarte talentată, care mi-a pus întrebarea nemaintâlnită „cum îţi vine ţie/ să scrii poe-zie”?
În primul rând, mi se pare important ca atunci când scriu, să nu pornesc de la un anume scop artistic sau (Doamne-fereşte!) didactic. Să nu vreau „să spun ceva cuiva”, să nu am vreo tendinţă. Să nu pornesc cu vreo meta-(na)raţiune, ce mi-ar fi la îndemâna – cel puţin aceasta să nu fie conştientizată de la început. Toate acestea ar aduce în prim plan, găndirea raţională, logică – duşmanul creaţiei, pentru mine (dar nu în totalitate – a se vedea mai jos).
Poate şi mai important, este să nu mă gândesc la audienţă, la potenţialii cititori. Să nu-mi pese de ei, ce anume vor gândi, cum vor reacţiona, cum vor simţi ca răspuns la scrierea mea – deci „să-i dau dracului” în acele momente. E posibil ca acesta să fie unul dintre mecanismele mele de apărare pentru coaja de ou a sufletului, nu ştiu. Oricum nu îmi pot permite auto-psihoanaliza în momentul creaţiei, nici măcar sub forma unui scurt şi umil moment de reflecţie. Am observat că dacă fac acest lucru, momentul magic se rupe, îngerii dispar ca un fum, poemul moare.
În al doilea rând, pentru mine, poetul trebuie să nu aibă eu (ego!), mândrie, şi deasemenea să nu permită niciun „filtru” (cel puţin nu conştient) în momentul creaţiei. Eul şi mândria, filtrele de orice natură – aduc cu ele frica, teama de eşec sau îngustarea posibilităţlor creative. Ori poezia, dacă e fricoasă şi limitată, nu valorează mai nimic.
Fiind editor şi traducător al unor antologii poetice, primesc adesea, poezii nesolicitate, de la diferiţi poeţi, unii mai cunoscuţi şi publicaţi, alţii mai puţin. La mulţi dintre ei, observ această teamă – fie expresii forţate, fie alegorii trase de păr, fie prea multe cuvinte atunci când legea parcimoniei ar fi fost de dorit. Însă nu pot spune dacă filtrele din care acestea izvorăsc, sunt conştientientizate sau nu. Probabil că în multe cazuri, nu sunt. Ca poet, e folositor să devii conştient de aceste bariere interioare, numite de mine, filtre, care înnorează lumina clară a poeziei. Să cauţi să vezi dacă cumva ai frânghii, care te leagă, care-ţi strivesc corola de minuni.
Mi se pare important ca să las să se scurgă o perioadă de timp (o ora? o zi? o lună?) până să accesez această stare autocritică echilibrată. Aceasta, pentru că am nevoie să mă îndeprărtez emoţional de momentul actului de creaţie şi să-mi pot reciti poezia cu alţi ochi.
Revenind la momentul creaţiei, pentru mine, este crucial ca acesta să curgă dintr-un izvor cât mai apropiat de subonştient. Şi aceasta înseamnă că trebuie să curgă rapid. Cu cât avem mai mult timp de reflecţie – cu atât găndirea liniară, logică tinde să intervină şi să ne taie multe dintre ideile poetice, care încearcă să străpungă dinspre subconştient. Viteza asigură ocolirea sau străpungerea rapidă a filtrelor – fie ca aceste filtre se numesc logica, bunul-simţ, ordinea, valorile morale, estetice – aspecte ce sunt în general folositoare în viaţa de zi cu zi. Însă creaţia poetică este doar împovărată de acestea, fiindca ea nu este un fenomen obişnuit, de zi cu zi!
Aşa că încep repede, şi de obicei, cu orice idee, ce îmi vine la îndemână. Uneori, aceasta poate fi un simplu ritm interior ori o mişcare muzicală (chiar dacă poezia respectiva poate că nu are ritm sau rimă clasice, oricum ea va avea un ritm interior, o muzicaliate, fie ea şi ocultă). De multe ori, fac primul pas fără să am idee unde anume mă va conduce. Dar păşesc cumva, printr-o credinţă oarbă, iar aceasta îmi deschide adesea tot felul de posibilităţi. Sigur, uneori păşesc în gol. Nu toate cărările duc la nirvana poetică. Uneori mă împiedic şi mă împotmolesc. Dar de aceea, avem la computer butonul de select/delete! Important, la acest punct, este să scoţi la lumină, ceea ce există în interior, chiar dacă deocamdată este imperfect, zgrunţuros, din topor. Vei avea timp pentru retuşuri după aceea, la a doua sau la a treia citire. Dar acest retuş, care se face cu ajutorul gândirii convergente, logice, poate avea loc doar mai târziu, dupa ce ai adus pe lume, din pasiune – conception de la passion, idea poetică îniţială, creativitatea neajustată, nejustificată şi nedirecţionată de raţionament, divergentă neraţională (nu iraţională, este o mare diferenţă!). Poate să fie ofensivă, îngrozitoare, dulce sau încântătoare, sau toate la un loc. În esenţă, este liberă. Fără filtru, ego, fără teamă.
În al treilea rând, atunci când scriu poezie, mă simt ca un lup singuratic – este o ocupaţie solitară. Îmi povesteau Cătălin Condurache şi Adrian Ivaniţchi (participanţi la cenaclul „Flacăra”) că Adrian Paunescu se simţea uneori inspirat să compună poeme de faţă cu alţii, spre exemplu, cu muzicienii care de obicei îi puneau aproape instantaneu, versrurile pe muzică pentru a fi interpretate în cadrul spectacolelor. Dar chiar şi „Bossul” nu a scris cele mai importante poezii ale sale în public. Nu pot crede că „Feţele poeziei” sau „Jurământ de dragoste şi gelozie” pot fi scrise în faţa vreunei audienţe.
Când scriu, sunt într-un tunel. Nu există şi nu contează nimic altceva decât gânduri, frânturi de simţiri şi exprimarea lor febrilă pe ecran prin medierea aproape senzuală a tastelor claviaturii – echivalentul mai mult decât adecvat al penei şi călimarei eminesciene. Apropo de „Scrisoarea I”, timpul genelor ostentie, fie noaptea târziu sau dimineaţa foarte devreme, sunt perioade propice – nu sună telefonul, acest blestem al modernintăţii, iar familia nu are de obicei nevoie de mine – ceea ce invită inspiraţia fără întreruperi.
Şi aceasta mă duce la al patrulea punct al diatribei mele, care se referă la acel Dumnezeu mântuitor al poeţilor şi-n acelaşi timp, cel mai chinuitor demon al lor – inspiraţia! Probabil că pragmatismul meu natural (da, există şi poeţi pragmatici!) m-a condus foarte devreme la concluzia că inspiraţia aceasta, la care se ploconesc avid şi temenelnic, majoritatea scriitorilor, trebuie să fie, de fapt, un simplu amploaiat al poetului, un sclav chiar. Aşa că am dat jos această dumnezee de pe pedestalul ei şi am pus-o la muncă grea. Fără formalităţi şi fără politeţuri.
Inspiraţia are un singur rol, chiar dacă foarte important – şi anume să moşească poemul întru existenţă. Nimic mai mult, nimic mai puţin, nimic altceva. Să nu o luăm mult mai în serios decât merită. Un exemplu? Soţia mea (prea frumoasă pentru voi, nu veţi rezista, aşa că nu v-o arăt!) a slujit ca inspiraţie pentru majoritatea poemelor mele de dragoste, fie romantice, fie senzuale… Ei, nu chiar pentru toate, ca să fiu cinstit! Dar nu ca o persoană reală, în carne şi oase, ci mai degrabă, ca un punct de plecare, obiectificat, femeia ideal, sinteza tutror femeilor – un concept, o esenţă de muză, un parfum. În poem, se vor regăsi numai fragmente recompuse, cioburi de oglindă ale acestei realităţi – atât de distilate şi reconstituite, încât doar o vagă amintire a realităţii se mai simte adiind, şi acesta în mod efemer. Pozia bună (nota bene) sintetizează, rafinează şi elevează realitatea, oricât de frumoasă, ar fi aceasta din urmă.
Şi aceasta e tot. E mult, dar e tot. În final orice, de la imaginea idealizată a suavei iubite, la un atac terorist, sau la porci agăţaţi cu un cârlig de picioare, şi care urlă înaite de a fi abatorizaţi, un paragraf dintr-un ziar, amintirea suferinţei, cerul sau pământul, Dumnezeu sau Satana – pot fi obiecte de inspiraţie pentru poeme, fie monumentale, fie derizorii. Toate elementele inspirative sunt egale, sclavi meniţi să îndeplinească un singur rol – acela de a smulge din tine, poemul. Face acest lucru? Bine. Nu-l face ? Renunţă fără ruşine sau regrete şi treci la următorul. Poemul rămâne lucrul vital, catalizatorul nu mai contează după indeplinrea misiunii lui.
Sună egoist şi tranzacţional. Aşa şi este. Cum am spus, poetul în exerciţiul funcţiunii, are o misiune însingurată, deci eminamente egoistă. În mod paradoxal, poemul astfel conceput în solitudine, va avea şansa să producă bucurie, emoţie, va da sens vieţii poate, pentru mulţi – precum au făcut-o Rilke, sau Hugo, Esenin, Emily Dickinson, sau Eminescu, psalmiştii, Shakespeare, şi atâţia alţii.
În final, voi concluziona cu ceea ce am descris la începutul articolului – şi anume că atunci când încep să scriu un poem, nu plec de la folosirea vreunei formule, sau nu în mod conştient. Sper că paragrafele de mai sus să fie luate ca atare, fiind o simplă reflecţie în urma experienţei trăite – şi nu un plan pentru viitor. Poeţii, dacă sunt adevăraţi, îşi vor croi, cu timpul, fiecare făgaşele lor – şi aceasta poate dura o vreme, două vremi şi jumătate de vreme – dar vor da peste propria voce la un moment dat. Deci e posibil ca ceea ce am împărtăşit mai sus, să nu se potrivească. Dar vreau să cred că măcar le va scurta unora, o parte din orbecăială.
DESTINE – Daniel Ioniță
Eram hărăzit câtorva destine
înghesuite unul într-altul
conform unor hotărâri aprobate anterior
de câtre forurile relevante.
Azi îmi amintesc doar vag despre ele.
Într-unul vindeam fericire unor turişti –
le-o vindeam aşa, ca pe o vată de zahăr
în toiul vreunui bâlci aglomerat,
pe care ei,
după ce se forţau să deschidă gura mare,
muşcau din ea o dată
și o aruncau propmt la următorul coş de gunoi.
Apoi, din când în când
mă transformam brusc și fără motiv
într-un Moş Crăciun rotofei
care împărţea grăbit şi cu lehamite
nişte jucării Made in China
tututor necrescuţilor şi prost-crescuţilor.
Mulţi dintre ei meritau, de fapt,
nişte dosuri de palmă peste faţă.
Le mai trăgeam eu câte una
atunci cănd părinţii lor se uitau altundeva.
Ţâncii începeau să urle că i-a bătut Moş Crăciun…
Dar părinţii lor le explicau cu răbdare că, de fapt…
Moş Crăciun nu exită !
Adesea mă trezeam
vameş de gânduri, vameş de vise,
controlând traficul
a tot felul de bunuri subiective de larg consum
– de la rugăciuni la baliverne –
ce treceau, plănuite sau aiurea,
prin capetele oamenilor
– al meu, al tău, al tuturora.
Le stivuiam într-un dosar
spre a fi evaluate ulterior,
de către Instanţa Supremă,
la Judecata de Apoi.
Într-unul din aceste destine mai fericite
deveneam un măscărici nocturn,
cu vechi state de servicii,
întru amuzamentul trupului tău.
În final, cu trecerea timpului,
mă prezentam din ce în ce mai des
drept profesor de caligrafie,
într-o lume în care nimeni
nu mai scria de mult cu peniţa.
Toată lumea râdea de mine,
bătând tastaturi anodine,
respingătoare şi ucigaşe.
Te iubeam prin toate aceste destine
Care apăreau şi dispăreau,
ca nişte lumini estompate,
aflate undeva la marginea zării,
la marginea timpului.
CV literar
Născut la București, în 1960, Daniel Ioniță a emigrat în 1980, inițial, în Noua Zeelandă și apoi, în Australia. Predă Ogranizational Improvement la the University of Technology Sydney – secția Post-Universitară. Locuiește la Sydney.
Studii: Licență în Psihologie (Honours) – Griffith University, Brisbane, Australia. În prezent, lucrează la o teză de doctorat în traducerea de poezie (University of Sydney)
Activități pe plan cultural – Președintele Academiei Româno-Australiene
A publicat:
2012-2005 – Testament – Antologie de Poezie Română Modernă (ediție bilingvă română-engleză, asistat de Eva Foster, Daniel Reynaud și Rochelle Bews, Editura Minerva, două ediții)
2013 – Agățat Între Stele/Hanging Between the Stars (volum bilingv român/englez de poezie proprie, Minerva, 2013)
2016 – ContraDicție/ContraDiction (volum bilingv de poezie proprie – PIM)
2017 – Insula Cuvintelor de Acasă (volum de poezie în limba română – Limes, 2017)
2017 – Testament – Anthology of Romanian Verse – American Edition (volum în limba engleză – Australian-Romanian Academy Publishing)
2018 – Basarabia Sufletului Meu / The Bessarabia of My Soul – Colecție de Poezie din Republica Moldova (volum bilingv – realizat împreună cu Maria Tonu, Eva Foster, Daniel Reynaud și Rochelle Bews)
În 2016 și 2018, editura Puncher & Wattmann (Sydney, Australia), specializată în publicarea de poezie contemporană australiană, i-a inclus câte două poeme în antologia poeților contemporani australieni, produsă la fiecare doi ani.
2019 – Testament – 400 de ani de poezie românească/400 Years of Romanian Poetry (editura Minerva – Daniel Ioniță, asistat de Daniel Reynaud, Adriana Paul, Eva Foster)
2019 – Premiul „Antoaneta Ralian” al Târgului de Carte „Gaudemamus” – pentru traducere din limba română, într-o limbă străină, pentru volumul Testament – 400 de ani de poezie românească/400 Years of Romanian Poetry
2019 – Premiu de poezie, 2018, conferit de revista Literatura și Arta, Chișinău
daniel@ionita.com.au daniel.ionita@lssbei.com
WIKIPEDIA PAGE https://en.wikipedia.org/wiki/Daniel_Ionita