Automutilare
După ce am scris o poezie păcătoasă,
mi-am tăiat mâna –
dreapta sau stânga, nu mai știu.
Mă ducea în păcat, și am tăiat-o.
Aș mai fi lăsat-o, dar se învațase înscrisul
păcatului de zi cu zi.
După a suta poezie nellegiuită,
mi-am scos ochiul –
stângul sau dreptu, nu mai țin minte,
Cert este ca se holba doar la păcat.
L-am scos cu o linguriță de argint,
cu grijă, ca să nu fac mizerie.
L-aș mai fi lăsat dar se holba
doar la păcatul de zi cu zi.
Începusem să mă îngrijorez,
fiindcă a mia poezie era anatema,
și era acum rândul piciorului –
stângul sau dreptul, mă rog.
Pășea cu vervă spre păcatul zilnic,
și urma să fie tăiat.
Tocmai mă îndreptam către
abatorul de zi cu zi,
unde îmi măcelaream de obicei membrele,
când m-am întâlnit pe drum cu Dumnezeu.
Așa, netam-nesam, plonc și El, pe troturar.
Mergea probabil la piață
să cumpere un poem de aur, smirnă și tămâie.
Era negustor bine… versat…
…dacă pot spune asta fără hulă.
S-a oferit să-mi vândă niște rime
De aur curățit prin foc
ca să mă înbogățesc peste noapte,
o prozodie de haine albe ca să mă îmbrac –
umblam nud, se pare, recitând versuri-
și alifie pentru ochi,
cel care-mi mai rămăsese agățat într-o orbită –
ca să-l ung și să văd spre a citi psalmii Lui–
(m-a diagnosticat El, pe moment, poetus orbi –
fusese medic de plasă, căndva,
undeva prin Nazaretul Galileii –
și avusese de-aface cu poeți de toată mâna,
inclusiv pescari, văduve, vameși, curve, farisei și leproși).
Am înteles atunci, pentru prima dată,
de ce Dumnezeu nu păcătuiește,
deși scrie o groază de poezii zilnice –
unele din ele, chiar, deocheate rău de tot.
Bunăvoințele Domnului
Ciudate și imprevizible sunt bunăvoințele Domnului
și plin de mister sunt capriciile Lui!
Căci nu odată l-am întrebat
de ce mă provoacă mereu ca să-L înjur
de paști și dumnezei?
Mă ignoră de obicei,
dar la ultimul meu episod de sictir mai insistent,
mi-a răspuns cu-n zămbet suav
că eu nu înțeleg nici măcar de ce soarele strălucește,
sau cum anume migrează păsările și somonii.
Apoi, a mai adăugat El cu voce joasă,
mereu vor fi dezastre de tot felul
atâta timp cât la mine în curte
unul e flămând și altul e beat.
Fuga spre Emaus
E noapte sau e zi? Greu de spus…
De ce Tu? De ce spânzuri în vânt?
Vina mea, vina lor? Cui îi pasă, acum?
Mă jelesc în zadar, când te duc spre mormânt.
Ai murit, am pierdut, asta e…
și speranțele mele s-au dus.
Mulți au zis că erai un nebun de legat –
Râsul lor m-a tăiat, m-a străpuns.
Să mă ierți că întreb, dar ce ce n-ai făcut
vreo minune, să-i seceri de vii?
Ai căzut fără har, ai cedat fără luptă,
unei groaznice, mari mârșăvii.
O! Și ce mult păreai că tu ești cel dorit!
Vreau să fug, chiar și urma să-mi piară!
Mi-e destul! Sunt sătul de sudălmi și batjocuri –
am s-o iau spre Emaus, către seară.
Aripi de flutur
Încete după-amiezi, obloane trase,
cu perne moi și line-alunecări
de jos suind apoi, capricioase…
ca într-un vis cu treze alintări.
Ochii-ţi lucesc într-o prelungă vrajă
Cu lava buzelor ce mă-împresoară
Iar dulcii gemeni îmi întind o mreajă,
divin duet cu forma-ţi de vioară.
Încătușat de sfânta-ţi dăruire,
de-a tale vise n-am cum să mă scutur;
și-aștept din mugur dulce o zvâcnire
de aripi negre a dulcelui tău flutur.
Plutești cu mine-n dans aleatoric ;
Din efemer în efemer mă scutur –
O clipă împreună, euphoric
Și-apoi dispari în zbor nebun de flutur.
Amenințare
Va ninge pe data de nouă,
dacă nu, pe șapte.
Ninsoarea va fi din pudra de lapte.
Unii din noi vor plânge dacă plouă.
Dintre toate găinile noastre
numai două for face ouă.
Le prăjesc, vă prăjesc,
le gătesc, vă gătesc.
Oricum, puteți linge zăpada de pe glastre.
Afurisiților, nu-mi mai pașteți gonacul
că printre boabele fine de măzărichie
vă proțăpesc acuș-acuș pe țeastă capacul
cel înfrunzit din cuibul de potârnichie.
NĂRODU DE ADRIAN, FÂLFA ȘI CEILALȚI
Pe strada mea-ntro mahala, departe,
Cu praf și cu cișmea de cartier,
Stătea nea Tanu, ziua, la taclale,
Și noaptea pe la Fâlfa..pișicher…
Și mai era familia Ungureanu
Cu tanti Sava, nea Aristotel,
Cu fete, una grasă, alta slabă,
Și una care nu era de fel.
Cazacu, domul și cu domana mare,
Stăteau pe colț într-o căsuță joasă,
Cu rude și nepoți, și cu un vișin
Sub care vara chiefuiau la masă.
Anuța și nea Victor din Mărgău
Tăiau oglinzi în casa cu plocade
Și fiu-și suduiau: Mă Adrienie,
Măsalile săriț-ar, mă năroade!
Meilă nu venea seara acasa,
Dom’ Rațiu se certase cu Moraru,
Grasa de Potra, avea n-avea treabă,
Statea la bârfa cu-a lu’ Pacuraru.
În fine, peste drum, mai era Fâlfa,
Femeia cartierului, sadea,
Ce ne dădea semințe și bomboane
Să nu suflăm ceva la cineva…
Iar eu și sor-mea ne jucam pe stradă,
Și seara ne cocoțăream în tei,
Să ne uităm prin curţile vecine,
Şi, curioşi, să ne holbăm la ei…
DESTINE
Eram hărăzit câtorva destine
înghesuite unul într-altul
conform unor hotărâri aprobate anterior.
Imi amintesc doar vag despre ele.
Într-unul le vindeam fericire unor turiști –
le-o vindeam așa, ca pe o vată de zahăr
pe care ei, după ce mușcau din ea odată, o aruncau la următorul coș de gunoi.
Într- altul eram un măscărici nocturn
cu vechi state de servicii întru amuzamentul trupului tău.
Apoi, din când în când mă transformam bursc întru-n Moș Crăciun rotofei
care împarte grăbit și lehamite niște jucării made in China
tututor ne-crescuților și prost-crescuților.
Mulți dintre ei meritau, de fapt, niște dosuri de palme peste față.
(Le mai trăgeam eu câte una atunci cănd părinții lor se uitau altundeva.
Țâncii începeau să urle că i-a bătut Moș Crăciun…
Dar părinții lor le explicau cu răbdare ca Moș Crăciun nu exită.)
Adesea mă trezeam vameș de gânduri, vameș de vise,
controlând traficul a tot felul de bunuri subiective de larg consum –
de la rugăciuni la baliverne –
ce treceau, plănuite sau aiurea, prin capetele oamenilor – al meu, al tău, al tuturora.
Le stivuiam într-un dosar spre a fi evaluate ulterior,
de către Instanța Supremă, la Judecata de Apoi.
In final, cu trecerea timpului,
mă prezentam din ce în ce mai des drept profesor de caligrafie,
într-o lume în care nimeni nu mai scria de mult cu penița.
Toată lumea rădea de mine, preferănd tastaturi anodine, plictisitoare și ucigașe.
Te-am iubit prin toate aceste destine. Ele apăreau și dispăreau la orizont,
ca niște lumini estompate ale unui oraș îndepărtat,
Așa că îmi amintesc doar vag despre ele…
Poeme din volumele Agățat între stele (editura Minerva, București 2013) și Insula Cuvintelor de Acasă (Editura Limes – Cluj 2017)
Monalisa
Dă-mi mana și sufletul tău Monalisă
Și hai să fugim din muzee scorțoase
Căci lumea-i afară, în carne și oase
Cu soare, și ploaie, și flori de narcisă.
De sute de ani agațată-n perete
În van așteptând leonarzi să sosească
Te mângâi cînd proștii, și toți gură-cască
Ticsiți ca orbeții, îți zvâlr epitete.
Privirea ți-e zâmbet, sau ură mocnită,
Cum mii de docenți se tot țin să explice,
Dar ce rost au vorbe – distinse, mojice…
Când inima ta stă-ntr-un cui răstignită?
Te-aștept până-n seară, la crâșma din drum
Ce plin-i de lume în carne și oase
Desprinde-te astăzi din luvre scorțoase,
Și mâine ne-om pierde în zarea de fum.
Străin sunt, Doamne
Străin sunt, Doamne, de pământ
Și nici de cer n-am stare
Dar ascultai al Tău cuvânt,
și-n fața Ta plecat…
Durerea lumii-n ruga mea
se zbate tot mai tare,
Și pentru ea cerșesc acu’
la Tine-ngenunchiat.
Ci iartă Tu, fără obol,
suipatul, biciul, spinii
Unul e orb, un altui-i gol,
iar altul ticălos.
Ei n-au habar, nu știu ce fac,
vremelnicii… meschinii…
Să nu-i retezi, jelesc acu’…,
să nu le ții ponos.
Ci poate le mai dă un an,
la ei m-oi duce iară
Uda-voi dragoste noian
și poate m-or primi.
Îi voi plivi cu blând cuvânt
ca-n Tine să răsară
Rodi-vor oare înspre Înalt?
Sau iar m-or răstigni…
PĂȘIND PE O FRUNZĂ DE CRISTAL
Pășeam pe o frunză făcută din cristal
Pășeam cu grijă, ținându-mă departe de margine.
Sunetul pașilor mei se aduna în melodii, răsunând ca un glockenspiel
Una mai frumoasă ca cealaltă
Frunza se putea rupe în orice moment, aruncandu-mă înspre moarte…
Dar sunetul pașilor mei va suna pentru un timp,
Uneori fericit, adeseori tragic.
Alții, puțini, îl vor auzi
Amestecându-se cu sunetul propriilor lor pași.
Dar Tu…, Tu mi-ai zis:
Acest sunet, îl voi ține pentru Mine.
Acest sunet, Mi-l voi aminti pe veci, cu dulceața și amărăciunea lui.
Acest sunet cristalin se va armoniza odata
Cu sunetul pașilor multor altora,
În armonie cu cu sunetul univrersului.
Nu vei mai călca îngrijorat pe marginea subțire a unei frunze de cristal…
Ci vei păși pe străzile Mele de aur, și pe trotuarele Mele de diamant.
Atunci cântecul tău va răsuna din infinitul luminii,
Și din ecoul bucuriei îngerilor.
Ninge
(lui Jo – in memoriam)
Ninge pe tristețea florii din noroi
Ninge dinspre iarna ce-ți era ursită
Ninge printre vise, ninge printre noi
Ninge dinspre jale inima cernită
Ninge cu alai de morți și catifea
Ninge între duminici miercurile toate,
Ninge dinspre suflet cearcăne de nea
Ninge un cimitir și un clopot care bate
Ninge pe iubirea mea de compromis
Ninge și-ți aduce un sărut de Iudă
Ninge când te arunci cu capul spre abis
Ninge dintre lacrimi o durere udă.
Și s-a dus ninsoarea, florile rămân –
În noroiul reavăn – aspre și divine –
Numai fulgul iernii în inimă-i stăpân
Și așteaptă calm un zâmbet de la tine.
ARMĂSARUL AURIU
Păscându-mi nutrețul pe colinele tale
Pe vremea când ți-eram armăsar auriu
Te-așteptam fremătând pe miriști sau pe cale,
Și-apucasem să uit de amoruri banale,
Când în șa te goleai de un caftan străveziu.
Mă făcuseși poștaș între mâine și ieri,
Peste toamne împărțind jurămine deșarte,
Pe la alte caftane ale altor muieri,
Țesălate dorințe peste dulci primăveri,
Galopând înspre viață, galopând către moarte.
Iar din goana-mi nebună de comisvoiajor
Sub copite scrâșnindu-mi, apucate pe-un hău,
Mă opream prosternat peste aprinsu-ți bujor,
Nechezând după nopți și-amintirle lor,
Ca să pasc roua sfântă peste pântecul tău.
Azi îmi mestec nutrețul ferit de regrete,
Aminitindu-mi de fata cu caftan străveziu
Peste șolduri și umeri, călărind pe-ndelete,
Ce-i eram roib discret prin poieni indiscrete
Și-mi aștept fără lacrimi galopul târziu.
Lacrimă de Noiembrie
Te-am dezbrăcat ușor de frunzele toamnei
cu care te acoperise Cel Atotputernic,
când te-a izgonit din Eden.
Erai mai frumoasă de cât îmi imaginasem eu
de printre norii amintirilor.
Mi-ai spus că îți e frig
și am ucis un ied
ca să își fac o jachetă din blana lui.
Și-a acceptat soarta fără glas,
în armonie cu liniștea
acelei după-amiezi ploioase de Noiembrie.
A îngenunchiat doar,
și a început să închidă încet pleoapele
pe măsură ce sângele i se scurgea pe pământ, precum căderea înceată a unei frunze ruginii
într-o pădure fără vânt.
Când ți-am așezat jacheta
peste umerii cu iz de mere abia culese,
și peste sânii zmeurii,
am văzut lacrima ce ți se prelingea peste obraz.
Ai întors ușor fața și ți-ai șters-o discret,
cu dosul degetului mic.
Noiembrie lăcrima împreună cu tine.